Am intalnit oameni mai necajiti care isi accepta soarta asa cum este.Se trezesc in fiecare dimineata cu aceleasi intrebari chinuitoare, se macina in acelasi fel in fiecare zi , punand in final capul pe perna cu un singur gand in minte : " oare eu nu merit respect?" Oameni care tac mereu si se comporta ca si cum asa e viata lor din totdeauna, insa e deajuns sa atingi foarte putin acea parte a sufletului ranita si iti dai seama cata durere pot tine in ei incercand mereu sa mascheze totul sub un zambet simplu si o privire blanda.
Sunt niste ochi blajini si umezi care mie mi-au intrat adanc in suflet in mai putin de o secunda, mi-au facut picioarele sa se inmoaie si inima sa imi bata cum nu mai batuse de mult. E greu sa stergi amintiri urate, e greu sa uiti ani de zile, e greu sa te rupi de persoane cu care ai impartit momente, e greu sa inlocuiesti pe cineva si poate e si nedrept s-o faci, dar cand nu mai ai nimic de pierdut ce iti ramane de facut? Sa incerci.
Am gresit si eu incercand , au gresit si altii probabil, am ranit si eu persoane, am fost ranita si eu dar asta e cursul vietii... ne ranim unii pe altii in asteptarea acelui ceva ce se anunta a fi unic.Cateodata ne grabim si gresim , cateodata ne lasam purtati de val si regretam... cateodata ne straduim prea mult si nu e bine sa fortam lucrurile, cateodata lucrurile vin de la sine, alteori nu.. si asteptam si ne facem iluzii si apoi ramanem dezamagiti si tot asa. Povestea in felul asta e trista.
Cineva recent mi-a spus ca in fiecare dimineata sa imi vorbesc frumos mie, sa imi arat mie ca ma iubesc si felul asta lucrurile se vor schimba. Nu am incercat inca s-o fac, dar promit ca o voi face.
Despre ochii aceia blanzi? Regret ca mi-au intrat in suflet pentru ca acum ma vad nevoita sa repar durerea din ei, un om bun ce vede in mine speranta...Oare pot? sa uit de durerea mea, sa intind mana si sa mangai sufletul tau?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu